Pe Cristina Simion o cunosc de mulți ani. Suntem colege de breaslă, fiecare cu propriul birou de traduceri, dar asta nu ne-a împiedicat niciodată să lucrăm împreună. Dimpotrivă.

Ne despart doar două stații de tramvai și avem chiar și locul nostru de întâlnire, undeva pe drumul meu spre birou, unde ne oprim adesea să facem schimb de documente.

Cristina este omul la care apelez când am nevoie de ajutor cu apostile, consulate sau Ministerul Afacerilor Externe. Și, la rândul meu, o ajut ori de câte ori pot.

De-a lungul anilor, colaborarea noastră a devenit și prietenie. Iar lucrul acesta mi se pare unul dintre cele mai frumoase câștiguri ale meseriei noastre.

Așa că mi-am dorit să aflu mai multe despre omul pe care îl cunosc atât de bine din lumea documentelor, dar a cărui poveste nu o știam în întregime.

Și am descoperit, printre altele, că portugheza a intrat în viața Cristinei pentru că i s-a părut… exotică.

Era anul 1996. Cristina terminase un liceu cu profil umanist în Buzău și venise la București, la Facultatea de Litere. Tocmai atunci, portugheza începea să fie studiată ca limbă principală. Fiind o limbă romanică, i s-a părut abordabilă, dar suficient de diferită încât să-i stârnească interesul.

A ales-o și i-a rămas limba de suflet.

În Portugalia a ajuns abia în 2008, într-o primă călătorie care a dus-o în Madeira. În Brazilia încă nu a ajuns, deși și-ar dori.

Dar Brazilia a venit, între timp, la ea.

În perioada în care a lucrat ca ghid, a întâlnit turiști brazilieni și a avut ocazia să descopere cât de diferită poate suna portugheza de peste ocean față de cea învățată la facultate. Nu doar pronunția, ci și vocabularul i-au dat uneori de furcă.

Mi-a plăcut mult povestea. Mai ales că noi, traducătorii, știm cât de repede ne poate surprinde o limbă pe care credeam că o cunoaștem bine.

După facultate, Cristina a urmat un master în studii italo-iberice și a predat un an limba franceză la un liceu din București.

În 2002, împreună cu o colegă de facultate, a deschis primul birou de traduceri.

Era perioada în care mulți români plecau la muncă în Spania, Italia sau Portugalia, iar cererea de traduceri era mare. Clienții veneau singuri, fără prea multă promovare.

Și era perioada dicționarelor tipărite. Fără internetul de astăzi, fără toate resursele la care avem acces acum. Căutai un cuvânt, răsfoiai, verificai, mai căutai puțin.

În 2006, Cristina și-a deschis propriul birou, iar de atunci și-a construit o activitate care înseamnă mult mai mult decât traduceri din franceză, portugheză și latină.

Legalizări notariale, apostile, supralegalizări, vize la consulate și la MAE. Toate acele lucruri care, pentru clienți, sunt adesea doar niște etape administrative, dar pentru noi pot însemna o zi întreagă de telefoane, drumuri și documente de verificat.

Eu știu bine cât de prețios este să ai un om de încredere pentru toate acestea. Pentru că o am pe Cristina.

Dintre limbile cu care lucrează, latina i se pare cea mai provocatoare.

Mi-a spus că traducerea din latină seamănă cu un rebus: dacă pornești greșit, cu greu mai ajungi la soluția bună.

Și nu este suficient să cunoști limba. Ai nevoie și de istorie, de context, de răbdarea de a înțelege o lume care nu mai seamănă cu a noastră.

De-a lungul anilor, a primit tot felul de solicitări: poezii, documente vechi, texte pentru tatuaje și chiar teme pentru elevi.

Dar poate cele mai frustrante sunt denumirile de asociații formulate greșit în latină. Să-i explici unui client că numele pe care l-a ales conține dezacorduri și greșeli gramaticale nu este tocmai cea mai comodă conversație.

Mai ales când numele sună atât de solemn încât nimeni nu s-ar aștepta să fie greșit.

Dincolo de traduceri, Cristina are o pasiune care ar fi putut deveni, la fel de bine, profesie: organizarea călătoriilor.

Îi place să caute bilete de avion la prețuri bune, cazări, obiective turistice, să facă itinerarii și să pună la punct fiecare zi. Spune că, fiind Capricorn, îi place să organizeze și are o satisfacție aparte când totul iese cum a plănuit.

Și cred că ar fi fost foarte bună în turism. Mai ales în culise, unde ar putea organiza totul în liniște, pentru că se descrie ca fiind mai degrabă introvertită.

Acasă, Cristina este mama unui băiat de 13 ani, alături de care îi place să meargă la teatru și să citească.

La finalul discuției noastre, am întrebat-o dacă, privind în urmă, ar mai alege același drum profesional.

Și mi-a răspuns că, în contextul de astăzi, când inteligența artificială schimbă atât de mult lumea traducerilor, probabil că nu. Ar alege mai degrabă turismul, partea de organizare.

A adăugat, amuzată, că răspunsul ei nu prea ajută la promovarea minunatei noastre meserii.

Eu am zâmbit citindu-l.

Pentru că nu cred că trebuie să prezentăm meseria de traducător ca pe o poveste de dragoste fără sfârșit, în care nu există îndoieli. Mai ales după peste douăzeci de ani de muncă.

Îmi place că a fost sinceră. Și că, după atâția ani în care a descifrat texte, a rezolvat probleme și a găsit soluții pentru clienți, încă se gândește cu plăcere la alte drumuri pe care le-ar fi putut urma.

Mă întorc cu gândul la întâlnirile noastre de pe traseul meu spre birou.

La cele două stații de tramvai care ne despart, la documentele pe care ni le predăm din mers și la faptul că, deși fiecare are propriul birou, știm că ne putem baza una pe cealaltă.

Mi se pare că vorbim prea puțin despre partea aceasta a meseriei. Despre colegii care ne ajută fără să transforme fiecare rugăminte într-o competiție. Despre încrederea care se construiește în ani și despre prieteniile care apar acolo unde, la început, exista doar o colaborare profesională.

Cristina spune că, dacă ar lua-o de la capăt, poate ar alege alt drum. Eu mă bucur că drumurile noastre s-au întâlnit.

Și nu doar la două stații de tramvai distanță. ❤️