Omul din spatele ștampilei. Simina Gheorghe – de la poveștile bunicii la poveștile oamenilor

Omul din spatele ștampilei. Simina Gheorghe – de la poveștile bunicii la poveștile oamenilor

Omul din spatele ștampilei. Simina Gheorghe – de la poveștile bunicii la poveștile oamenilor

Când era mică, Simina Gheorghe avea o mare pasiune pentru limba română și limbile străine. Și o mare problemă cu matematica.

În România anilor ’80, când meseria de inginer părea să fie garanția unui viitor sigur, părinții ei erau îngrijorați că fata lor, care nu se împăca deloc cu științele exacte, va ajunge să lucreze la Tricodava.

Apoi a venit Revoluția și, odată cu ea, speranța că poți avea un viitor frumos și fără să devii inginer.

Simina își amintește și astăzi vorbele mamei sale, rostite către o prietenă:

„Lasă, dragă, că n-o să moară ea de foame cu limbile ei străine. Or să trăiască de acum și ăștia care nu se fac ingineri.”

Și câtă dreptate a avut!

Dragostea Siminei pentru cuvinte crescuse însă într-o casă în care cărțile aveau un loc aparte. Tatăl ei, absolvent al Facultății de Litere, citea enorm. Îl descrie cu drag drept o „bibliotecă ambulantă”. De la el a moștenit respectul pentru literatură, artă și cultură.

Iar bunica îi citea povești cu intonația unei actrițe înnăscute. Atât de frumos, încât Simina păstrează și astăzi obiceiul de a-i citi fetiței sale de nouă ani, așa cum îi citea bunica odinioară.

Mi-a rămas în minte imaginea aceasta. Trei generații legate prin bucuria unei povești spuse cu voce tare.

Drumul spre Facultatea de Litere a venit firesc, după anii de liceu la Școala Centrală, secția franceză. A studiat cu pasiune, într-o vreme în care admiterea însemna trei zile de examene, iar facultatea, foarte multă lectură și muncă serioasă.

Doar că, după absolvire, a descoperit cât de greu poate fi să găsești primul loc de muncă atunci când toți îți cer experiență, dar nimeni nu îți oferă ocazia să o dobândești.

Salvarea a venit de la o editură pentru copii, unde a fost angajată ca redactor. A învățat să redacteze, să tehnoredacteze și să traducă povești. Era exact lumea pe care o iubea, numai că salariul era foarte mic.

Într-o zi, o prietenă avocată a întrebat-o dacă nu ar vrea să câștige ceva în plus ca traducător autorizat.

„Autorizat de ce?”, a întrebat Simina.

Nu știa aproape nimic despre meserie. Dar a fost curioasă, și-a obținut autorizația de la Ministerul Justiției și, în primăvara lui 2003, a început să traducă documente juridice.

Trecerea de la Shakespeare la contracte comerciale a fost, după cum își amintește, un adevărat șoc. Termeni precum „coschimbaș” și „coschimbător” îi sunau de parcă ar fi fost într-o limbă străină.

Avea doar 24 de ani când a început să traducă documente pentru investiții imobiliare de sute de milioane de euro. Erau anii în care Bucureștiul se transforma rapid, iar Simina lucra la proiecte precum City Mall, Asmita Gardens sau Divertiland.

Participa la negocieri, la semnări de contracte, mergea în instanțe. Și verifica uneori de zece ori aceeași traducere, conștientă de responsabilitatea pe care o purtau semnătura și ștampila ei.

Fără inteligență artificială, fără glosare online, fără toate instrumentele care astăzi ne sunt la îndemână.

A muncit mult, a învățat din mers, iar clienții au început să o recomande. Cu unii dintre cei de la început colaborează și astăzi.

Printre amintirile cele mai dragi din anii aceia se numără întâlnirea cu Francis Ford Coppola, aflat în România pentru filmările la „Tinerețe fără tinerețe”.

Simina i-a tradus o serie de documente la notariat. La final, marele regizor a felicitat-o pentru profesionalism și a cerut ca ea să se ocupe de traducerea scenariilor sale.

Pentru fata care crescuse cu literatura și teatrul, întâlnirea a fost extraordinară.

Are un singur regret: nu există nicio fotografie. Erau vremuri în care nu scoteam telefonul la fiecare întâlnire, iar Simina nici măcar nu știe dacă avea pe atunci unul cu cameră foto.

Dar sunt amintiri care nu au nevoie de fotografii ca să rămână vii.

Anii au trecut, cu proiecte importante, termene strânse, oameni cunoscuți și prietenii legate în breaslă.

În 2017, Simina a devenit mamă și a luat o pauză de aproape doi ani. A rămas însă aproape de colegi și de clienți, ajutând când putea, printre scutece și activități cu fetița.

În 2019, când a revenit la muncă, ne-am cunoscut și noi.

Simina spune că am făcut imediat click. Și așa a fost. Eu mă ocupam mai mult de traduceri scrise, ea de interpretariat, așa că ne-am completat firesc. Au urmat colaborări, sfaturi, întâmplări amuzante și multe discuții care au depășit de mult granițele profesiei.

Mă bucur că meseria mi-a adus-o în cale.

Apoi a venit pandemia, iar piața traducerilor s-a schimbat din nou. Solicitările de traduceri scrise se împuținau, iar Simina a trecut și printr-o perioadă de șomaj tehnic.

Ar fi putut să renunțe. Dar își iubea meseria, clienții și libertatea de a-și organiza timpul, atât de prețioasă pentru o mamă.

Așa că a continuat, cu răbdare, acceptând aproape toate solicitările de interpretariat.

Și a descoperit că fiecare întâlnire putea deschide o ușă. Un notar îi cerea numărul de telefon, un avocat o recomanda, un client revenea.

Treptat, munca ei a căpătat o altă dimensiune.

Astăzi, Simina însoțește clienți străini la notariate, în instanțe, la interviurile de la oficiul pentru imigrări sau în proceduri de reîntregire a familiei. Merge și la înregistrarea nașterii copiilor, dar mai ales la cununii civile între persoane de naționalități diferite.

Și, uneori, are ocazia să rostească celebra replică din filme:

„You may now kiss the bride!”

De la contracte cu multe zerouri la emoția unui „da” spus în fața ofițerului de stare civilă. Ce drum neașteptat!

Dar cel mai mult mi-a plăcut felul în care Simina vorbește despre oamenii pe care îi întâlnește.

Sunt persoane venite din alte țări, cu alte limbi, alte obiceiuri și propriile povești de viață. Pentru câteva ore, uneori chiar în momente hotărâtoare, Simina devine parte din povestea lor.

Îi ajută să înțeleagă și să fie înțeleși.

Spune că traducătorii cu adevărat buni nu sunt niște „șoareci de bibliotecă”. Au nevoie de cultură și de pregătire temeinică, dar și de răbdare, empatie și capacitatea de a lucra cu oamenii. Trebuie să își respecte meseria și să înțeleagă responsabilitatea pe care o au față de cei care le cer ajutorul.

Sunt cuvinte în care mă regăsesc și eu.

Uneori, Simina își ia fetița cu ea la notariat. Își dorește ca, încă de mică, să înțeleagă ce presupune serviciul mamei, câtă responsabilitate poartă și că banii se câștigă prin muncă.

Speră să fie un model pentru fiica ei. Și mi-a spus un lucru care m-a emoționat: de fiecare dată când cea mică o însoțește, Simina îi mulțumește.

M-am gândit atunci la bunica ei, care îi citea povești cu intonația unei actrițe, și la tatăl de la care a moștenit dragostea pentru cărți. La felul în care oamenii dragi ne transmit, uneori fără să știe, lucruri care ne însoțesc toată viața.

Acum Simina îi arată fiicei sale câte ceva din propria lume. Poate că, peste ani, fetița nu își va aminti ce documente a tradus mama sau la ce notariate au mers împreună. Dar își va aminti cât de frumos era să o însoțească, să o vadă la lucru și să audă, la sfârșit, un simplu „mulțumesc”.

Simina a crescut ascultând poveștile bunicii. Astăzi, prin meseria ei, intră în poveștile altor oameni, iar fiicei sale îi arată, pas cu pas, cum se construiește propria poveste.

Și îmi place să cred că bunica, cea care i-a citit primele povești și i-a deschis poarta către lumea cărților, ar fi tare mândră de ea.

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide

0740 398 970
Română