O poveste de dragoste pentru limba franceză

Mă întreb câți dintre noi își mai amintesc de ce au început să învețe prima limbă străină. Poate pentru că era în programa școlară. Poate datorită unui profesor pe care l-am iubit. Sau pentru că visam să ajungem într-o țară îndepărtată.

Anca Măgurean a început să învețe franceza pentru o fetiță pe nume Nathalie.

Era în clasa a IV-a când a ajuns în mâinile ei, din întâmplare, desenul unei fetițe din Franța. Câteva cuvinte despre ea, o adresă și un nume. Atât.

Anca nu știa niciun cuvânt în franceză. Dar voia să-i răspundă.

Așa că s-a apucat să învețe. Singură. Cu cărți, dicționare și, mai ales, cu scrisorile pe care a început să le schimbe cu Nathalie.

Îmi imaginez fetița aceea aplecată asupra dicționarului, căutând cuvintele de care avea nevoie ca să-i povestească unei alte fetițe despre ea. Nu învăța pentru o lucrare de control, pentru o notă bună sau pentru că cineva îi spusese că franceza îi va folosi cândva. Învăța pentru că avea ceva de spus și își dorea să fie înțeleasă.

Ce motiv frumos să înveți o limbă!

Scrisorile au continuat să circule ani la rând. Și, cu fiecare plic primit, Anca mai descoperea câteva cuvinte, încă o expresie, încă un mod de a spune ceea ce simțea.

Mi se pare una dintre cele mai frumoase povești de dragoste pentru o limbă străină pe care le-am auzit. Să începi să înveți o limbă nu pentru că îți trebuie, ci pentru că îți este drag cineva care o vorbește.

Și să nu bănuiești că, într-o bună zi, tocmai limba aceea îți va deveni profesie.

Cu Anca lucrez de foarte mulți ani. Îi cunosc traducerile, îi apreciez seriozitatea și grija pentru cuvinte. Dar, ca în cazul multora dintre colegii noștri, mi-am dat seama că sunt atâtea lucruri pe care nu le știu despre omul cu care colaborez de ani întregi.

De pildă, povestea cu Nathalie.

În schimb, știam că îi place să călătorească. De multe ori îi admir fotografiile de pe rețelele sociale, din locurile îndepărtate în care ajunge. Mă uit la ele și mă întreb pe unde a mai plecat Anca, ce a mai descoperit, ce oameni a mai întâlnit.

Acum, după ce mi-a povestit mai mult despre ea, parcă înțeleg și fotografiile acelea altfel.

Anca are o curiozitate pentru lume care a început devreme și care nu pare să se fi domolit. Îi place să descopere locuri, oameni, obiceiuri, culturi, gusturi noi. Iar când vorbește despre călătorii, o face aproape în aceiași termeni în care vorbește despre cărți: amândouă sunt porți către lumi pe care încă nu le cunoaștem.

Poate că tocmai de aceea mă bucur atât de mult că am început această serie de portrete. Pentru că putem lucra ani întregi cu un om, îi putem cunoaște munca și îi putem aprecia profesionalismul, fără să știm ce întâmplare, ce întâlnire sau ce vis din copilărie l-a adus până aici.

În cazul Ancăi, visul a apărut aproape odată cu primele scrisori. Încă de atunci își dorea să traducă într-o zi cărți adevărate.

Și visul s-a împlinit.

Între primele scrisori către Nathalie și cărțile pe care le găsim astăzi în librării au încăput ani de studiu, o specializare în limba franceză, un master în traducere, un doctorat și multe ore petrecute în fața unor texte care cereau, fiecare, altceva de la ea.

Anca a colaborat cu edituri precum Didactica Publishing House și Rao, iar numele ei apare astăzi pe numeroase volume traduse din franceză. De la Jules Verne la Marie Vareille, de la literatură la cărți pentru copii și lucrări de nonficțiune, a trecut prin lumi și stiluri foarte diferite.

Mi-a atras atenția și Castelul din Carpați, de Jules Verne, mai ales după ce Anca mi-a mărturisit că și-ar dori să traducă mai mult din clasicii francezi.

Dar, dintre toate cărțile traduse, una i-a rămas deosebit de aproape: Îți amintești de Sarah Leroy?, de Marie Vareille. A iubit povestea, s-a atașat de personaje și a simțit că stilul autoarei i se potrivește atât de firesc, încât a intrat cu ușurință în lumea lor.

Și aici am descoperit ceva ce m-a impresionat.

Pentru Anca, traducerea unui roman nu înseamnă doar să treacă un text dintr-o limbă în alta. Înseamnă să locuiască, pentru o vreme, în lumea acelui autor.

Mi-a povestit că primele pagini sunt întotdeauna cele mai grele. Trebuie să se obișnuiască cu stilul, să cunoască personajele, să prindă atmosfera. Abia după primul sfert al cărții simte că face parte din lumea aceea. Atunci lucrurile încep să curgă.

Știm cu toții senzația aceea, nu-i așa? Momentul în care nu mai cauți fiecare frază cu aceeași încordare, când începi să auzi vocea autorului și în română, când cuvintele parcă își găsesc singure locul.

Mă rog, aproape singure. Să nu exagerăm.

Dar Anca mi-a spus și ceva la care nu mă gândisem.

Când termină o carte, nu poate trece imediat la următoarea. Are nevoie să se desprindă de personaje, de poveste, de lumea în care a trăit atâta timp.

Uneori îi trebuie două săptămâni. Alteori, mai mult.

„Trebuie să las lucrurile să se așeze în mine, să mă despart în liniște de vechea lume. Probabil așa fac actorii când trec de la un rol la altul.”

Mi-a rămas în minte comparația aceasta.

Noi, traducătorii, vorbim mult despre termene, pagini, dificultăți terminologice, clienți, revizii. Mai rar vorbim despre ce rămâne în noi după ce terminăm o traducere.

Despre personajele de care ne atașăm. Despre frazele care ne urmăresc și după ce am închis laptopul. Despre bucuria aceea greu de explicat când găsim, în sfârșit, cuvântul pe care îl căutam de două zile.

Anca spune că uneori continuă să frământe o frază în timp ce se plimbă sau face altceva. Întoarce cuvintele pe toate părțile, schimbă ordinea lor, încearcă alte sensuri, până când găsește forma care o mulțumește.

Iar jocurile de cuvinte intraductibile îi dau și ei bătăi de cap. Când nu găsește altă soluție și trebuie să recurgă la o notă de subsol, nu e deloc fericită.

Cred că aici mulți dintre noi am zâmbit deja.

Dar, dincolo de toate aceste mici lupte cu limba, mi-a plăcut foarte mult felul în care Anca vorbește despre respectul datorat autorului.

A tradus și cărți al căror stil nu îi plăcea. Nu a încercat însă să le corecteze sau să le facă mai frumoase decât erau.

„Traducătorul nu trebuie să scrie nici mai bine, nici mai rău decât autorul, trebuie doar să găsească acel canal prin care cele două voci să devină una singură, perfect acordate.”

M-am oprit la cuvintele acestea.

Pentru că, oricât de diferite ar fi textele cu care lucrăm, cred că toți recunoaștem aici una dintre cele mai delicate părți ale meseriei noastre. Să ai suficientă încredere în propriile cuvinte ca să poți reda vocea altcuiva, dar și suficientă modestie încât să nu o acoperi cu a ta.

Și poate că tocmai aceasta este una dintre frumusețile traducerii: să fii prezent în fiecare frază, dar să nu simți nevoia să te așezi în fața autorului.

Prima carte tradusă a descoperit-o din întâmplare, într-o librărie. Mi-a povestit că bucuria de atunci nu s-a micșorat, deși între timp s-au adunat multe titluri.

Și astăzi, când vede pe raft o carte la care a lucrat, o ia în mână, o atinge ușor și își caută numele pe prima pagină.

Mi-e drag gestul acesta.

Noi știm prea bine câte ore, câte căutări și câte îndoieli pot încăpea între prima și ultima pagină a unei traduceri. Știm și cât de repede trecem, uneori, de la un proiect la altul, fără să ne mai oprim să ne bucurăm.

Anca se oprește.

Și speră ca volumul acela să ajungă în mâinile unor cititori care să-l iubească la fel de mult.

Am întrebat-o și ce și-ar dori să traducă într-o zi. Mi-a vorbit despre clasicii francezi, cărțile cu care a crescut și care au format-o. I-ar plăcea să-i readucă mai aproape de cititorii de astăzi.

Și am avut senzația că cercul se închide frumos.

Fetița care a învățat franceza din scrisori își dorește acum să aducă în română tocmai cărțile care au făcut-o să iubească această limbă.

Între timp, Anca continuă să traducă, să citească, să călătorească. Și, probabil, să caute cuvinte potrivite în cele mai neașteptate momente. Poate chiar în timp ce admiră un peisaj dintr-un loc îndepărtat, dintre acelea pe care eu le descopăr mai târziu în fotografiile ei.

La finalul conversației noastre, gândul meu s-a întors tot la Nathalie.

Am aflat că cele două au corespondat ani de zile. Mult mai târziu, Anca a regăsit-o pe Facebook. Au stat din nou de vorbă o vreme, apoi au pierdut legătura.

Și, când i-am spus Ancăi cât de mult m-a emoționat povestea lor, mi-a trimis o fotografie cu Nathalie.

Dintr-odată, fetița al cărei nume îl știam doar din poveste avea și un chip.

M-am uitat la fotografie și m-am gândit cât de puțin bănuim, uneori, ce putem însemna în viața altcuiva. Nathalie i-a trimis cândva un desen unei fetițe din România. Nu avea de unde să știe că, din dorința de a-i răspunde, Anca va începe să învețe franceza și că limba aceea îi va deveni, peste ani, profesie.

Noi, traducătorii, vorbim adesea despre cât de important este să găsești cuvântul potrivit. Ne petrecem zilele căutându-l, cântărindu-l, schimbându-l cu altul și, uneori, întorcându-ne la primul.

Dar povestea Ancăi mi-a amintit ceva ce, prinși în termene și proiecte, poate mai uităm.

Înainte de toate, limbile străine ne aduc aproape unii de alții.

Uneori ne ajută să înțelegem un autor pe care nu l-am întâlnit niciodată. Alteori ne poartă într-o țară în care nu am fost. Și, câteodată, ne schimbă întreaga viață.

Mă gândesc la toate cărțile traduse de Anca, la numele ei pe care îl caută și astăzi cu emoție pe prima pagină, la toate locurile îndepărtate în care a ajuns.

Și mă gândesc la Nathalie.

O fetiță din Franța a trimis cândva un desen unei fetițe din România.

Iar din dorința de a-i răspunde s-a născut o viață întreagă printre cuvinte.