Omul din spatele ștampilei | Suha. Despre oameni și cuvinte

Omul din spatele ștampilei | Suha. Despre oameni și cuvinte

Unele profesii îți cer să cunoști foarte bine o limbă. Altele îți cer să înțelegi oamenii. Meseria de interpret le cere pe amândouă, uneori în aceeași secundă. Iar Suha, traducătoare și interpretă autorizată de limba arabă de peste douăzeci și cinci de ani, știe că între ceea ce spune un om și ceea ce ajunge să audă celălalt se află, adesea, o poveste întreagă.

Există oameni pe care ajungi să-i cunoști mai întâi prin felul în care lucrează și abia apoi prin felul în care sunt, iar Suha face parte, pentru mine, din acea categorie fericită în care cele două descoperiri nu se contrazic, ci se completează atât de firesc, încât, la un moment dat, nici nu mai știi unde se termină aprecierea profesională și unde începe afecțiunea.

Am cunoscut-o prin traduceri, desigur, pentru că așa se întâlnesc de obicei oamenii în lumea noastră: printr-un document care trebuie predat, printr-o întrebare despre un termen, printr-o urgență care, în mod cu totul inexplicabil, nu suportă amânare până a doua zi. Ea, cu araba, eu, cu engleza. Au urmat proiecte, alte proiecte, schimburi de informații, ajutor reciproc și toate acele mici complicități profesionale care se nasc între oameni ce împărtășesc aceeași meserie și înțeleg, fără explicații suplimentare, de ce o singură propoziție poate să-ți strice liniștea unei după-amiezi.

Undeva pe parcurs, relația noastră a devenit mai mult decât o colaborare.

Astăzi știu că mă pot baza pe Suha, că ne putem ajuta reciproc fără formalități inutile și, mai ales, că există șanse considerabile ca, indiferent cât de serioasă ar fi conversația cu care începem, să sfârșim râzând.

Uneori mă gândesc că, dacă am fi fost colege de bancă în liceu, profesorii ne-ar fi despărțit probabil după primele săptămâni. Am fi fost elevele acelea care nu fac neapărat gălăgie, dar cărora le este suficient să li se întâlnească privirile într-un moment nepotrivit pentru ca orice urmă de disciplină să dispară. Din fericire, ne-am cunoscut la maturitate, când râsul în timpul programului nu mai atrage scăderea notei la purtare.

Și îmi place să încep astfel povestea unei traducătoare cu peste douăzeci și cinci de ani de experiență, pentru că tocmai acesta este rostul seriei pe care o inaugurăm: să descoperim oamenii din spatele semnăturilor și ștampilelor, dincolo de formulările riguroase, de autorizări, de specializări și de toate acele informații perfect necesare care, puse laolaltă într-un CV, spun uneori surprinzător de puțin despre omul care le-a adunat.

Suha traduce din/în arabă și română din anul 2000. A lucrat în instanțe, de la judecătorii până la Înalta Curte de Casație și Justiție, a colaborat cu instituții și organizații care sprijină refugiații, a făcut interpretariat pentru delegații oficiale din țările arabe în Parlamentul României și a traversat, profesional, situații în care exactitatea cuvintelor nu reprezintă doar o exigență lingvistică, ci o responsabilitate față de oameni.

Dar povestea ei cu limba arabă începe cu mult înainte de prima traducere autorizată.

„Limba arabă este limba mea paternă. Am crescut cu ea, am învățat-o firesc, fără efort, iar astăzi mă simt norocoasă că o limbă care face parte din identitatea mea a devenit și profesia mea.”

Mi se pare că această mărturisire spune ceva esențial despre relația pe care un om o poate avea cu o limbă, dincolo de gramatică, vocabular și toate instrumentele pe care le dobândim prin studiu. Există limbi pe care le învățăm, limbi pe care le perfecționăm și limbi în care ajungem să lucrăm, dar există și limbi care poartă înăuntrul lor voci familiare, amintiri, gesturi și o întreagă geografie afectivă.

Pentru Suha, araba este o asemenea limbă.

O parte dintre anii de liceu i-a petrecut la Tripoli, în Libia, iar ultimul an la București; apoi a urmat Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București, secția Arabă–Engleză, și un masterat intitulat „Orientul Mijlociu, Limbi și Culturi în contact”.

Îmi place în mod deosebit această ultimă formulare, pentru că mi se pare mai exactă decât atât de frecvent invocata imagine a traducătorului ca „punte între culturi”. Puntea presupune două maluri bine delimitate și o trecere relativ ordonată între ele, în timp ce contactul dintre limbi și culturi este rareori atât de simplu: presupune nuanțe care nu se suprapun, realități care nu au întotdeauna echivalent, convenții diferite, sensibilități și, uneori, o întreagă lume ascunsă într-un cuvânt aparent banal.

Iar traducătorul este omul care trebuie să înțeleagă toate acestea fără să se lase sedus de tentația de a explica mai mult decât i s-a cerut.

În interpretariat, lucrurile devin și mai complicate, pentru că dispare luxul timpului. Nu mai poți lăsa fraza dificilă pentru după cafea, nu mai poți consulta în liniște trei dicționare și nu mai poți reveni a doua zi asupra unei formulări care nu te mulțumește. Oamenii vorbesc, reacționează, se emoționează, iar tu trebuie să fii prezent, lucid și fidel sensului, chiar și atunci când ceea ce auzi te atinge personal.

Suha mi-a spus un lucru care m-a făcut să mă gândesc că vorbim prea rar despre încărcătura emoțională a acestei profesii:

„Meseria de interpret m-a pus în situații în care am râs, am plâns și am trăit emoțiile celor pentru care traduceam. Am plâns chiar și la o cununie civilă, fără să știu de ce!”

Este o imagine care îmi place foarte mult: interpreta care, într-un moment în care ar trebui să fie vocea neutră a celorlalți, descoperă că emoția nu respectă întotdeauna delimitările profesionale.

Ne place să vorbim despre precizie, neutralitate, fidelitate și distanță profesională, toate absolut necesare, dar uităm uneori că interpretul nu este un dispozitiv de transfer lingvistic, ci un om care ascultă alți oameni. Iar când lucrezi în instanțe, în contexte instituționale sau cu persoane care solicită protecție internațională, nu întâlnești doar terminologie juridică și administrativă, ci și teamă, speranță, nesiguranță, bucurie, povești pe care nu le-ai fi auzit niciodată dacă profesia nu te-ar fi așezat acolo.

Și, pentru că viața are un simț al umorului mult mai bine dezvoltat decât majoritatea manualelor, uneori poveștile acestea iau o întorsătură absolut neașteptată.

Suha își amintește, de pildă, de un solicitant de azil care i-a povestit că fugise din Sudan până în Libia pe o cămilă.

Aici, orice interpret conștiincios ar fi trebuit, probabil, să rămână concentrat asupra relatării, să urmărească firul evenimentelor și să se pregătească pentru următoarea întrebare.

Suha însă a avut o curiozitate pe care, mărturisesc, aș fi avut-o și eu.

„N-am rezistat și l-am întrebat ce a făcut cu cămila când a ajuns!”

Nu știu ce s-a întâmplat cu acea cămilă și, până când Suha îmi va povesti continuarea, prefer să las întrebarea deschisă. Mi se pare însă minunat că, dintre toate detaliile unei asemenea întâmplări, a rămas în memoria ei tocmai această întrebare, atât de omenească și de spontană, încât sparge pentru o clipă solemnitatea cu care ne imaginăm de obicei activitatea unui interpret.

Poate că aici se află una dintre cele mai frumoase contradicții ale profesiei: trebuie să fii suficient de riguros încât să nu alterezi povestea celuilalt, dar suficient de viu încât să nu încetezi să o auzi ca pe o poveste omenească.

Și nu toate experiențele rămân în memorie pentru că sunt amuzante.

În CV-ul Suhei am descoperit un rând la care m-am oprit mai mult decât la multe dintre instituțiile importante cu care a colaborat: în 2003, în timpul războiului din Irak, a monitorizat canalele arabe de știri pentru Realitatea TV.

Atât. Un an, numele unei televiziuni și câteva cuvinte.

CV-urile au acest talent aproape nedrept de a comprima în câțiva centimetri de pagină experiențe care ar putea umple capitole întregi. În 2003, lumea urmărea războiul din Irak, informațiile circulau cu o viteză amețitoare, iar relatările venite prin intermediul televiziunilor arabe ofereau acces la perspective care nu puteau fi înțelese direct fără cunoașterea limbii.

Mi-ar plăcea să o ascult pe Suha povestind mai mult despre acea perioadă, despre felul în care se lucra, despre ceea ce a rămas cu ea din acele zile. Poate că o vom face într-o bună zi, la o cafea, când nu vom avea niciun proiect urgent de predat.

Deși, cunoscându-ne, probabil vom ajunge să vorbim despre cu totul altceva și să râdem.

Există însă o parte din viața Suhei care, în ochii mei, îi dă experienței profesionale o dimensiune și mai impresionantă.

Suha este mama a trei băieți cu vârste apropiate.

Și nu spun asta ca să adaug un detaliu menit să-i îndulcească portretul, nici pentru a relua discursul atât de uzat despre femeile care reușesc miraculos „să le facă pe toate”. Nu cred în această formulă, pentru că ascunde prea mult din efortul real al vieții și lasă impresia că, dacă ești suficient de organizată, toate responsabilitățile se pot așeza elegant într-un program, fără oboseală, fără renunțări și fără zile în care lucrurile pur și simplu nu ies așa cum ai plănuit.

Cred, în schimb, în oamenii care își construiesc viețile printre responsabilități multiple, care continuă să învețe, să muncească, să aibă grijă de ceilalți și să păstreze, în ciuda tuturor solicitărilor, ceva din bucuria de a fi ei înșiși.

Iar faptul că Suha a construit o carieră atât de solidă în timp ce creștea trei copii mă face să o admir cu atât mai mult.

Pentru că, în spatele proiectelor finalizate și al interpretariatelor duse la bun sfârșit, există și o altă muncă, una care nu se trece în CV, nu primește ștampilă și nu poate fi măsurată în pagini traduse: munca de a crește trei copii.

Am întrebat-o, cu gândul la toate acestea, ce i se pare mai dificil: interpretariatul simultan sau să fie mama a trei băieți.

Răspunsul a venit fără nicio ezitare și cu acel umor pe care îl recunosc atât de bine:

„Dacă mă întrebi ce este mai greu, interpretariatul simultan sau să fiu mama a trei băieți, răspunsul este simplu: să fiu mamă, fără îndoială! Pe lângă asta, interpretariatul simultan este floare la ureche!”

Nu cred că aș putea găsi o formulare mai bună pentru a o descrie.

Și, de altfel, dacă stăm să ne gândim, o casă cu trei băieți de vârste apropiate presupune competențe pe care nicio facultate de limbi străine nu le-a inclus încă în programă: capacitatea de a urmări mai multe discursuri simultan, de a identifica sursa exactă a fiecărei afirmații, de a reconstitui contextul unor evenimente relatate contradictoriu și, mai ales, de a interpreta corect propoziția „n-am făcut nimic”.

Bănuiesc că, după asemenea exerciții zilnice, o cabină de interpretariat poate părea, uneori, un loc de o liniște aproape suspectă.

Dincolo de glumă, cred că tocmai această îmbinare dintre seriozitate și umor este unul dintre lucrurile care mă apropie de Suha. Meseria noastră este una în care responsabilitatea nu poate fi negociată, în care un termen ales greșit poate avea consecințe reale și în care o semnătură însoțită de ștampilă înseamnă asumarea unei munci care trebuie să fie corectă.

Dar seriozitatea profesiei nu ne obligă să devenim solemni.

Dimpotrivă, am ajuns să cred că oamenii care își fac bine meseria și care au trecut prin suficiente situații dificile sunt adesea tocmai cei care știu să râdă cel mai firesc, inclusiv de ei înșiși.

Când am întrebat-o ce crede că nu înțeleg oamenii despre traducători, Suha mi-a răspuns cu o simplitate care spune, poate, mai mult decât orice discurs despre importanța profesiei:

„De multe ori, traducătorul este privit ca o persoană în plus, deși fără el multe lucruri pur și simplu nu s-ar putea întâmpla. Iar cea mai frumoasă răsplată pentru munca mea rămâne un simplu «mulțumesc».”

M-am oprit asupra acestor cuvinte pentru că ele ating un paradox pe care îl cunoaștem cu toții, dar despre care vorbim prea puțin.

Traducătorul este indispensabil tocmai în situațiile în care prezența lui pare secundară. Într-o conversație interpretată, cei doi interlocutori sunt personajele principale, iar interpretul trebuie să le facă posibil dialogul fără să-l transforme în propriul său spectacol. Într-o traducere scrisă, cititorul vede textul final și rareori se gândește la toate alegerile, verificările și renunțările care au făcut posibilă acea aparentă naturalețe.

Cu cât munca este mai bine făcută, cu atât urmele ei devin mai puțin vizibile.

Poate că de aceea acel simplu „mulțumesc” despre care vorbește Suha are o greutate aparte. Nu pentru că ar putea înlocui respectul profesional, recunoașterea competenței sau remunerarea corectă, ci pentru că, dincolo de toate acestea, înseamnă că cineva a văzut omul care a făcut posibilă comunicarea.

Iar eu cred că tocmai despre asta ar trebui să vorbim mai des.

În lumea traducerilor autorizate, omul dispare uneori prea ușor în spatele funcției sale. Pentru client există limba, numărul de pagini, termenul de predare, tariful și, la sfârșit, semnătura și ștampila. Sunt lucruri necesare, firește, dar între documentul primit și documentul predat există o întreagă experiență profesională și umană care nu poate fi redusă la aceste elemente.

Există ani de studiu, există memoria tuturor situațiilor în care ai învățat ceva ce nu se găsea în niciun dicționar, există îndoiala sănătoasă care te face să verifici încă o dată tocmai atunci când ești aproape sigur și există, mai presus de toate, omul care poartă această experiență cu el.

În cazul Suhei, există o limbă moștenită de la tată și transformată în profesie, peste douăzeci și cinci de ani între arabă și română, instanțe, instituții, delegații oficiale, povești de viață ascultate și traduse, trei băieți care au crescut între timp și un simț al umorului pe care nicio ștampilă nu l-ar putea certifica.

Și, pentru că orice colaborare de durată lasă urme, trebuie să recunosc că Suha m-a învățat, printre multe altele, să spun Inshallah. Un cuvânt care, de când lucrăm împreună, și-a făcut loc firesc în dialogul nostru și care se dovedește surprinzător de util într-o profesie în care facem planuri, stabilim termene și încercăm să ținem totul sub control, deși știm prea bine că viața are uneori propriile ei traduceri pentru intențiile noastre.

Așa că, dacă mă întrebați când va apărea următorul portret din seria „Omul din spatele ștampilei”, răspunsul meu este simplu:

Inshallah!

Pentru a va oferi o experienta de navigare mai buna acest site foloseste cookies.

Daca esti de acord cu acestea, inchide aceasta notificare sau afla mai multe despre setarile cookies aici | OK, inchide

0740 398 970
Română